Come back…

Dupa o indelungata perioada de absenta, iata ca a venit momentul sa mi se limpezeasca si mie gandurile indeajuns de mult incat sa ma pot exprima asa cum trebuie, si in principal, sa am si timp pentru asa ceva. Nu pretind ca sunt ocupata pana peste cap, insa incerc sa folosesc timpul pretios pe care il am la dispozitie in intreprinderea unor activitati care nu numai sa ma distreze, ci sa ma si ajute in dezvoltarea personala. Cine ma cunoaste stie la ce ma refer !

S-au intamplat atat de multe in tot acest timp, incat nici nu stiu de unde sa incep… Dar vor mai fi posturi in care sa iau fiecare intamplare remarcabila si sa o abordez, promit! De fapt cel mai bun inceput pentru orice ar fi acela ca acum mai presus decat oricand am realizat cat de mult m-am schimbat; de fapt am simtit cat de mult m-am schimbat. Si cat de mult am asteptat aceasta schimbare….! Si cat de mult m-a costat…! Dar la urma urmei, acest aspect nici nu mai conteaza, absolut deloc. In momentul in care savurezi o minunata reteta a unui bucatar priceput, in momentul in care porti cu gratie o creatie fantastica a unui designer modern, in momentul in care te bucuri de privelistea pe care ti-o ofera poposirea pe un varf de munte…nu te mai intrebi cu ce efort s-a realizat si ce costuri a implicat totul. You simply…enjoy the moment! Nu-i asa?!? Se aplica si in cazul de fata.

Ce ma mira foarte tare este faptul ca pe masura ce imi dau seama si constientizez din ce in ce mai mult cum si ce sunt eu, incep sa ii dispretuiesc pe cei din jur. Si spun asta fara cea mai mica urma de regret. Da, sunt de o modestie rara! Dar cred ca v-ati dat seama deja pana acum, dat fiind ca cel mai mult si mai mult imi place sa critic. E de mentionat insa ca in principal critica se indreapta spre mine si spre ceea ce fac eu, mai apoi vizandu-i pe ceilalti. Nu pot sa ma impac cu ideea ca cei din jurul meu sunt asa cum sunt si fac ceea ce fac cu buna vointa si stiinta…nu pot! Tuturora le place sa minta, toti privesc orice relatie din perspectiva din care ar putea obtine vreun avantaj, majoritatea spun ceva dar gandesc in mod radical diferit…s-au artificializat in mare masura! Nu suport si nu voi suporta niciodata minciuna, nu ma folosesc de asa ceva si nu o prefer nici chiar in situatiile in care (asa cum am mai auzit) face cat 1000 de adevaruri. Nu face deloc, pentru ca te priveaza de o informatie de care tu ai fi avut mare nevoie la momentul respectiv. Ma infurie foarte tare ipocrizia celor care-si gasesc un sprijin solid in minciuni si a celor care prefera sa se foloseasca de minciuni pe jumatate adevarate, sau adevaruri pe jumatate mintite, ca sa o scoata la capat intr-un fel care sa nu le aduca vreun prejudiciu si sa nu ii discrediteze cumva. La limita absurditatii mi se par cei care nevrand sa se hotarasca in ce tabara se inscriu, mincinosi sau ne-mincinosi, abordeaza varianta de a se sustrage vreunei precizari care sa aiba legatura cu ceea ce ar avea de comunicat. Pe scurt, n-am spus nimic, nici da nici nu, deci n-am nicio legatura, deci nu pot fi acuzat de nimic. Prin urmare, un gen de neutralitate foarte foarte avantajoasa si deloc riscanta. E mult mai bine sa faci pe prostul si sa bagi capul in nisip ca strutul decat sa spui lucrurilor pe nume si sa iti asumi consecintele, indiferent care ar fi acestea.  Sa-mi fie cu iertare, n-am vrut sa transform acest post intr-un manifest  anti-minciuna, dar asta mi-a cam iesit! Cred ca pot pune acest fapt pe seama tensiunilor si frustrarilor pe care le-am acumulat in privinta aceasta. Mi-am amintit in timp ce incercam sa domolesc furtuna de ganduri ce s-a iscat in creierul meu pe aceasta tema, de un proverb unguresc foarte elocvent in situatia pe care cu vehementa am prezentat-o, si anume: “Omului i s-a dat o limba cu care sa poata vorbi si cuvinte cu care sa poata sa isi ascunda gandurile. ” Si cam asta fac majoritatea celor cu care eu interactionez. Am tendinta, gresita poate, de a generaliza. Dar cred ca sunt destul de aproape de adevar cu ceea ce spun. Multi folosesc aceleasi clisee in conversatiile pe care le au cu diversi, aceleasi abordari, aceleasi gesturi, aceleasi “spontaneitati”, aceleasi trucuri….chiar daca totul este nou, va decurge dupa un scenariu bine determinat. Determinarea vine din partea personalitatii alfa care se contureaza dintre cele angrenate in situatie. Iar dominatia care indica personalitatea alfa se rezuma la puterea mai mare de disimulare si minciuna, adica de teatru! Culmea, inocenta, sinceritatea si naivitatea nu au sansa sa razbata in aceasta confruntare Este imposibil de descris sentimentul pe care il incerci cand ai de-a face cu asa ceva. Sau mai bine spus, cand descoperi ca asa a fost. Am incercat recent asa ceva, si este putin spus ca a fost neplacut. Dar, ma resemnez cu gandul ca a fost o lectie in plus. Sau cel putin asta a fost incurajarea cu care mi-a ridicat moralul un bun prieten. O lectie cu doua parti, pentru ca “oricum ai taia, orice lucru are doua fete”, de “asa nu” si “bravo tie”! Intotdeauna  ma bucur cand ajung in punctual in care pun in balanta ceea ce fac altii si ceea ce fac eu intr-o anumita situatie. Pentru ca eu stiu ca nu voi minti niciodata (chiar daca multa lumea va crede ca bravez), nu voi putea denatura prin vorbe propriile-mi ganduri, voi simti de fiecare data altfel si voi spune ce simt, voi crede de fiecare data altfel si voi spune lucrurilor pe nume…nu ma voi ascunde. Si poti vedea asta in ochii mei daca nu ma crezi….bine, cine poate :p! Am credinta ca ochii nu mint niciodata, dar ca ne este foarte greu sa ii citim pe ceilalti in acest fel. De cele mai multe ori, ne trebuie o viata pentru a invata sa facem asta.

Tu te ascunzi? Cum te deghizezi si de ce?

Minte-ma frumos……

Momente de ratacire

Starea febrila care m-a dominat aproape toata ziua pare sa se incapataneze sa-mi rapeasca si somnul in aceasta seara(aka seara trecuta). Asta imi acorda ragazul de a scrie cateva randuri si pentru coltul meu de confesiuni, pe care in ultima perioada l-am cam neglijat. Dar nu cu intentie, ci pur si simplu pentru ca ceea ce gandesc se desfasoara mult prea rapid pentru a putea fi organizat.

Uitasem cat de neplacut si incomfortabil este sa ai febra, si sa-ti simti intreg corpul ca dupa o bataie cu 100 de bate. Uitasem cum pot sa ma plang, in cel mai infantil fel posibil. Uitasem cum e sa observi ingrijorarea de pe chipurile celor din jur, sa te simti vulnerabil. Dar e incurajator, pentru ca in felul asta realizezi ca le pasa. Undeva, acolo in tine, stii prea bine asta, dar o reasigurare nu-ti strica niciodata.

Observ in ultima perioada ca marea majoritate a oamenilor cred ca sunt in pozitia care le ofera posibilitatea de a emite judecati general valabile privitoare la umanitate, conditia sau viata altor persoane. Cei mai interesanti sunt cei care vor ca parerea lor sa fi ad literam preluata si adoptata de catre “simpatizanti”. Si daca nu esti cu ei, esti vai de capul tau! Expunerea unei pareri proprii si personale consider ca ar trebui sa ramana undeva la nivelul unei destainuiri, nimic mai simplu, si nu sa faca titlul unui protest care se lupta din rasputeri sa intre in creierul slab dezvoltat al ascultatorului/privitorului/cititiorului. Indarjirea cu care se practica impunerea unui anumit punct de vedere ar trebui considerata o mare nesimtire. Dar cum foarte putina lume bifeaza la capitolul bune maniere si bun simt, nici in cazul sesizarii nesimtirii nu ne putem astepta la un numar mai mare de observatori. Ma revolta lejeritatea cu care unii relateaza si comenteaza pe marginea unui subiect care nu a avut nici cea mai mica tangenta cu propria existenta. Ignoranta pe care singuri o demasca este izbitoare. Se pot vedea foarte usor cateva detalii semnificative despre persoana in cauza: frustrari puternice, vise neimplinite, necunoasterea sinelui si a lumii inconjuratoare. Importanta pe care si-o acorda din oficiu nu este decat o modalitate de incurajare, pentru a se asigura ca “iesirea” va decurge bine. Aceasta, consider eu, este una dintre principalele cutume ale omenirii. Nu cred ca va veni vreodata vremea in care sa realizeze fiecare dintre noi, ca acea cale spre bine este posibila doar prin simplul gest de intoarcere la sine! Suntem prea ocupati cu razboaiele, criza mondiala ne-a facut si mai circumspecti, virusii biologici ne deruteaza din ce in ce mai mult, copii sunt inca sclavi, tiganii au regate peste tot in lume, si colac peste pupaza, ca sa ma exprim asa, U.S.A pazeste lumea! Chiar asa!?! Dar deja abordez un subiect banal pentru persoanele care au habar pe ce lume traiesc.

Anunta-ma cand te trezesti…sa-mi spui cat de frumos ai visat… Dar inainte verifica, vezi daca esti tot tu!

De ce unii au cosmaruri groaznice din care si-ar dori sa se trezeasca, insa sunt neputinciosi, pe cand altii viseaza frumos la propria persoana si viziune asupra lumii? Pentru ca unora le circula gandurile prin cap cu viteza luminii, iar altora precum trenurile jalnicului CFR. Marea masa a populatiei a fost automatizata! La prima vedere pare o reusita mult asteptata, o modalitate de a realiza mai mult, mai bine si mai repede. Dar este trist, cand stai si te gandesti ca aceasta automatizare a afectat iremediabil creierul uman. Nici macar nu mai incearca sa-si descopere capacitatile extrasenzoriale, nici macar nu se incred intr-o legatura care poate avea mai multe implicatii decat cele faptice, nici macar nu mai vorbesc cu propria persoana – refuza sa-si asculte eul interior! As putea spune ca in scurt timp, omul isi va dovedi inutilitatea pe aceasta planeta. De fapt, cam asta este cauza ratacirii pe care o traim in ziua de azi, incercarea nereusita de a redescoperi rolul si scopul nostru, in general. Dar pentru ca nu avem o viziune de ansamblu, nu vom fi nici macar pe aproape de a afla acest detaliu!

Posibil sa delirez, avand in vedere ca mi-a revenit din nou fericita temperatura de 39.8 C, deci aveti mare grija cum cititi ce am scris ! Cel mai bine e sa ma opresc aici pentru ca abia mai nimeresc corect tastatura din cauza frisoanelor…

Music/love mood…

Intotdeauna am fost intr-o permanenta dilema in ceea ce priveste modul in care este indicat sa iti traiesti viata, sa iei decizii, sa actionezi, sa simti, sa speri si sa vrei! De parca totul trebuie sa se petreaca dupa anumite reguli, ca si in cazul unei bombe cu ceas care urmeaza sa fie dezamorsata. Daca nu se petrece totul conform procedurilor prestabilite si daca nu se taie firul corect….bum – a explodat, si totul s-a spulberat!

Am incercat destula vreme senzatia radicalitatii pure; aceea a unor extreme precise si bine definite, intre care sa oscilezi fara nicio alta posibilitate de alegere. Si intr-un fel sau altul inca mai pastrez in unele situatii aceasta abordare, care spre mirarea mea este mult mai benefica decat oricare alta…cel putin in ceea ce ma priveste! Dar parca totusi au aparut intre timp schimbari pe care nici eu nu le constientizez…inca. Au aparut dorinte pe care pana recent le renegam. Au aparut sperante in privinta unor lucruri pe care refuzam sa mi le imaginez. Au aparut noi nazuinte. Au aparut chiar si noi trairi, pe care nu mi le doream pana acum. Sunt altcineva…altcumva. Nu ma mai recunosc nici eu in unele momente. De unde atata dorinta de viata, de unde atata forta, de unde atat speranta, de unde atata incredere…? Din mine, si din orice ma inconjoara! Din dragostea pentru cai, si placerea de a calari. Din dragostea pentru munte, si placerea de a calatori. Din dorinta pentru sport, si placerea de a fi sanatoasa. Din dorinta pentru cultura, si placerea de a cunoaste. Din speranta regasirii prietenilor, si placerea de a simti pe cineva alaturi. Din speranta ca imi voi gasi un loc in lume, si increderea ca pot face diferenta.

Nu stiu cum se face dar mi-a revenit inspiratia, cu ocazia imensului curcubeu care a acoperit Bucurestiul astazi!

Music/love mood:

The heart wants what it wants – Darren Hayes … I always do the right thing!

Truly – Lionel Richie … Love will last forever!

It’s all your fault – Pink … Make up your mind cause it’s now or never!

Love Sex Magic – Ciara feat. Justin Timberlake … I bet that I can make you believe!

Rest Your Love On Me – The Bee Gees …. Maybe you don’t know me anymore than I know you!

Love etc. – Pet Shop Boy … Too much of everything is ever enough?

Te Busque – Nelly Furtado feat. Juanes … Needed an answer to end all my searching!

Thunder in my heart – Leo Sayer … There’s a fire inside my heart that I cannot explain.

One day in your life – Anastacia … Time makes me stronger.

Ed ero contentissimo – Tiziano Ferro … Ancora!Ancora!Ancora!

I dreamed you – Anastacia … It’s hard to explain, but when you know you know!

Gotta be somebody – Nickelback … I’ve been waiting for the real thing.

va urma….

Ploaia

Ceea ce a inceput aseara pe la ora 20:00 era exact ce asteptam. O astfel de vreme imi induce o stare extraordinar de buna. Furtuna care a pornit cu fulgere, trasnete si tunete serioase, a adus o ploaie in rafale care a facut un spectacol uimitor. Cred ca timp de aproximativ 20 de minute nu m-am putut desprinde de la a privi acest moment de gratie, pentru mine una, foarte foarte interesant. Din momentul in care am sesizat primul fulger, am renuntat la ceea ce faceam si m-am indreptat catre geam, l-am deschis, si m-am asezat pentru a ma bucura si a astepta… precum copii care inca isi pastreaza speranta, iar in seara de Ajun se aseaza la geam pentru a-l astepta pe Mos Craciun. Dar eu ce asteptam…? Si ce speram sa primesc? Poate exact ce am primit! O clipa de liniste si de pace interioara, care sa prilejuiasca faptul ca sunt in punctul in care pot spune ca sunt impacata cu mine insumi. Perdeaua fina si densa de ploaie, unduita de suflarea apriga a vantului crea in jur un haos generalizat. Copacii isi pierdeau forma si siguranta in bataia violenta a vantului, sensibilele alarme ale masinilor se agitau isteric la zguduirea trasnetului, oamenii agonizau in cautarea unui adapost care sa-i salveze din calea capriciilor naturii. Ma bucuram de priveslistea aranjata, ma bucuram de atmosfera creata, ma bucuram de mirosul viu al ploii, ma bucuram de stropii care-mi popseam pe corp, ma bucuram de vantul care-mi racorea spiritul, ma bucuram ca simteam … natura! Am tras aer in piept si am incercat sa-mi limpezesc gandurile. Am incercat sa fac abstractie de faptul ca as fi iesit imediat ce a inceput sa ploua: sa alerg, sa dansez, sa respir, sa rad, sa sarut, sa cant, sa visez in ploaie, daca as fi avut pe cineva langa mine. Cineva care sa vibreze cu aceeasi frecventa, cineva care sa simta si sa vada macar aproape de mine. Dar m-am adunat si mi-am amintit ca sunt singura, si ca ma pot bucura la fel de bine si asa… ca ma voi bucura altcumva….candva. Asta mi-a spotit vantul, dupa ce mi-a furat gandurile. Si chiar asa si este! Nu pledez pentru teoria “Me, Myself and I”, dar in mintea mea, nimic este mai bun decat cineva “de compromis”. Cred ca este vorba, intr-o anumita masura, si de respectul de sine; iar multi dintre noi nu mai au asa ceva in lista valorilor personale. Ploaia spala, si strazile mult prea prafuite ale Bucurestiului, si sufletele noastre ruginite!

De ce?

Cand esti acoperit si prilejuit de fericire timp de cateva clipe, poti fi convins ca in secunda urmatoare, intr-un fel sau altul, vei plati pentru asta! Totul se plateste….Si nu este vorba de justitia divina, este vorba de justitia sufleteasca! Pentru ca divinitatea, sau zeii, pedepsesc nedreptatea in ideea de a combate raul. Dar sufletul suporta rautatea si permite nedreptatea, tocmai pentru a nu se blama pe sine; astfel ajungand sa se condamne personal si irevocabil. Pentru cei care inca stiu ca pot fi sinceri – fara sa se gandeasca de doua ori – , verticali – fara sa aiba regrete – , onesti – fara sa simta frica – , si buni – fara sa-si ceara rasplata…este chiar imposibil macar sa incerce sa fie altcumva. Stiu si eu prea bine acest lucru … si stiu ca pot sa spun ceva atunci cand cred, pot sa fac ceva doar atunci cand simt, pot sa arat ceva cand si eu vad…dar, doar atunci.Pentru cine nu crede insa in aceste “baliverne”, cred ca nu mai exista cale de scapare. Imposibilitatea si conditionarea se transmit si aici. Nu poti avea pretentia ca vreuna dintre tabere sa cedeze, decat in situatii exceptionale. Rare sunt ocaziile in care poti intalni un sceptico-pesimist si un optimist convins sa se inteleaga. Iar eu asta nu inteleg!

De ce nu suntem capabili sa ii intelegem pe ceilalti? Sau chiar daca nu ii intelegem, de ce nu putem sa ii acceptam?…pentru ca la urma urmei, poate nici nu au nevoie de intelegerea noastra…Fiecare alege sa se exprime in felul in care simte ca o poate face mai bine. Nu este o alegere cu conotatii, ci doar cu implicatii publice. Iar parsivismul din noi ne face sa luam atitudine de fiecare data cand sesizam ca este ceva neconform cu regulile proprii.

Detest cu toata fiinta mea abordarea simplista a lumii si a vietii! Nu pot accepta compromisurile, pentru ca nu le inteleg rostul…nu pot accepta jumatatile de masura, pentru ca mie una, nu-mi ajung…nu pot accepta minciuna, pentru ca este cea mai buna dovada de rea-vointa (chiar daca neintentionat)….si nu pot accepta greselile, pentru ca nici mie nu-mi sunt permise! Ne aflam in permanenta intre doua extreme, bine si corect determinate, alb si negru, rau si bine, 0 si 1, intrare si iesire, dar multi nu sunt in stare sa-si asume acest lucru. Nu am mari asteptarii, pentru ca la o analiza mai atenta realizez ca multi nu sunt in stare sa-si asume propria persoana, dar au mari pretentii de la cei din jur. De parca cei din jur traiesc, cu, prin si pentru ei!

De ce intelegem totul gresit? De ce vrem sa ne laudam cu acceptarea homosexualitatii (lucru de altfel de neinteles in conceptia mea) cand nu suntem in stare sa ne analizam propriul comportament fata de ceilalti? De ce libertatea a devenit pentru fiecare dintre noi, lege proprie? De ce avem de la altii pretentiile pe care nici macar noi nu reusim sa le atingem? De ce vedem in ceilalti,pentru a le critica, propriile slabiciuni si defecte? De ce ranim fara sa ne pese, pentru ca nu avem alta solutie? Cumva trebuie platita propria incapacitate de altcineva? De ce ….?

Ceea ce nu traim la timp, nu traim niciodata.

Intotdeauna am avut incredere in ideea ca in cele din urma (fie dupa zbateri puternice si timp indelungat; fie mai mult decat firesc, atunci cand nu stii ce si de ce ti se intampla) viata iti da ce ii ceri! Nu degeaba auzim cat se poate de des: “”Ai grija ce iti doresti, candva vei avea parte de asa ceva!”". Ca si cum ar fi vorba despre faptul ca vei fi pus in fata celor mai groaznice cosmaruri…asa suna. Dar pentru multi s-a dovedit a fi asa, si n-au fost capabili sa-si descopere visele si sa-si infaptuiasca dorintele, avand la dispozitie ceea ce li s-a oferit. Chiar si in conditiile in care aveau instrumentele, contextul si pretextele necesare pentru a-si putea materializa visele, nu au putut realiza acest lucru. Frica de a vedea ca ceea ce isi imagineaza se poate transpune in realitate, a actionat precum un cosmar…de care, in mod natural, te sperii si fugi!

Iar acum sunt convinsa si mai mult de faptul ca iti poti pastra speranta! Nu face compromisuri si nu te multumi cu jumatati de masura, nu cauta pentru ca nu vei gasi, asteapta pentru ca vei avea….

Te-ai speriat…ai fugit deja?

Dincolo…

Dincolo de cuvinte, incerc o experienta  remarcabila, asa cum nu-mi imaginam!

Dincolo de tacere, incerc sa nu-mi dezvalui gandurile pentru ca nu vreau sa li se spulbere vraja!

Dincolo de coincidenta, incerc sa realizez intamplarea fericita care mi te-a adus!

Dincolo de indecizii, stiu ca ceea ce nu traim la timp nu traim niciodata!

Dincolo de sopate, se ascunde diferenta, amanuntul pe care numai tu il poti stii!

Dincolo de nostalgie, iti simt parfumul din alta viata!

Dincolo de amintiri, mi-ai aratat ca ma pot reinventa!

Dincolo de asteptari, inca nu ti-am descoperit misterul!

Dincolo de iubire…m-am conectat la tine!

Love Can Begin Here…

Am zambit cum nu stiam ca pot zambi cand am vazut pentru prima data sticker-ul cu acest mesaj, undeva prin Bucuresti…pentru ca sincer, nici nu-mi mai amintesc pe unde l-am vazut intaia oara, atat de raspandit este in intregul oras, si atat de obisnuita sunt cu el. Incercam sa-mi imaginez care este scopul acestui mesaj, ce se ascunde in spatele acestei campanii atat de ingenios si frumos gandite. Simplu, dar clar. Sentimental, dar nu siropos. Subtil, dar evident. Neasteptat, dar nu ostentativ.Personal, dar totusi public. Peste tot…dar mai ales in tine. Asa simt si imi explic eu cuvintele acestea magice: Love Can Begin Here.

Precum picatura de cerneala, care de indata ce ajunge in paharul cu apa se dizolva rapid, se amesteca atat de omogen fara ajutorul vreunei alte forte externe si ajunge sa schimbe totul, usor si gratios, asa si mesajul sus numit sunt convinsa ca are taria de a aduce in fiecare dintre noi culoarea vietii. Trezeste, cu siguranta, o disputa acerba intre ceea ce simtim noi in adancul nostru ca ne dorim si ceea ce credem ca stim despre realitate… Am fost inoculati cu ideea ca datorita conditiilor actuale, puterile, vointele, visele dar mai ales dorintele oamenilor simpli sunt limitate. Dar fiti convinsi ca nu este asa! Eu una, cel  putin…sunt! Nimic nu este imposibil. Si da, mi-am amintit de asta cu ocazia vizionarii campaniei de publicitate a firmei Adidas, al carei protagonist este David Beckham. Superb conceptul, spot-ul publicitar si superba engleza cu care ne incanta vedeta britanica. Dar poate voi sunteti de alta parere, asa ca ma rezum doar la aceste comentarii despre reclama. Hilar, as putea spune, modul in care mi-am amintit ca pot sa fac absolut tot ceea ce imi propun…cu simpla conditie: sa imi doresc cu adevarat!

N-am avut pana acum curiozitatea sa caut detalii despre provenienta acestui sticker si sa descopar toata povestea din jurul mesajului, insa astazi s-a intamplat ceva foarte interesant. Citind post-ul unei prietene, am vazut din intamplare sticker-ul pe blogul ei. Si evident, curioasa din fire, am vrut sa vad ce-i cu el…adica, iata, a ajuns pana si pe Internet! Asa am ajuns pe blogul celui care a dat nastere acestei miscari sociale, as putea spune…Mr. Big. Mi-a facut o deosebita placere sa-i citesc scrierile, si sa aflu cum a luat  nastere intreg conceptul din spatele acestui curcubeu de litere. Toate zambetele, senzatiile si sentimentele pe care le-am avut de fiecare data cand am dat de acest mesaj, s-au adunat ca sa ma bucur si mai mult,de aceasta data, in momentul in care am realizat ca totul vine din…suflet! Din sufletul unei persoane care stie sa miste si sunt convinsa ca poate sa schimbe lumea. Nu in sensul hazardat sau filantropic pe care multi dintre voi si-l imagineaza. Stam sa strangem bani pentru sarmanii copii din Africa care mor pe capete din cauza unei boli care noua ni se pare mult prea comuna pentru un scenariu atat de tragic, facem campanii in ajutorul propriilor nostrii copii, care nu au spitale sau fonduri pentru a ramane in viata, ne chinuim sa umplem conturi cand acestia sunt cu firul vietii pe muchie de cutit…dar totul, fara sa ne dam seama ce se intampla cu adevarat! Cum am devenit atat de rai? De ce ne inchidem fiecare, in propriul glob de cristal, pentru a ne asigura de orice stricaciune, rautate, lovitura? De ce vrem sa fim intangibili? De ce suntem intolerabili(exact atunci cand nu este cazul)? Pentru ca totul vine din noi…si pentru ca multi dintre noi nu mai stiu cine sunt si nu mai stiu sa iubeasca! Ne gandim mult prea  mult inainte de a merge sa donam sange, suntem ofensati de propunerea doctorilor de a dona din organele rudelor carora nu li se mai acorda sanse de viata sau care sunt deja decedate, ca doar suntem crestini, iar filozofia crestina, magistral interpretata de mai marii prelati ai bisericii noastre, asa spune. Idiot si abominabil…dar nu mai dezbat subiectul, pentru ca deja sunt secatuita de lipsa de atitudine in acest sens. Iar iubirea, nici nu mai cred ca are rost sa spun, a devenit compatibilitate de interese…pe absolut toate planurile! Copii isi iubesc parintii pentru ca sunt bogati si le pot oferi o “platforma”de dezvoltare, sotiile isi iubesc sotii pentru ca le dovedesc cat sunt de “puternici”(financiar, evident…cum altcumva?!?), s.am.d. Cati dintre voi stiu cum e sa simti ca iubesti? Sau cati isi mai permit sa simta asta? …suflam si in iaurt, nu-i asa? Dupa o analiza prelungita, in urma unui esec, ajungi sa concluzionezi ca nu ai de ce sa te mai irosesti pentru ceva atat de inefabil. Sincera sa fiu, si eu am fost tentata sa adopt aceeasi abordare, auto-protectoare. Dar am preferat sa pastrez speranta ca “Love can Begin Here”…here being anywhere!

Pentru ca totul vine din noi, tocmai de aceea trebuie sa stim ca ne putem schimba! Daca atitudinea din noi s-ar transforma in ceva ce poate fi definit ca “Love Can Begin Here”, am descoperi ca nimic nu este imposibil…

For you…where and how does love begins?

Visul romanesc intrece visul american

Ii spuneam acum aproximativ o saptamana lui dear koOdOo ca as vrea sa stiu cata populatie (de pe meleagurile mioritice) este constienta de faptul ca visul romanesc l-a intrecut de ceva vreme pe cel american. Oare cum?…s-ar intreba cei dintre voi  care n-au avut oportunitatea sau timpul sa descopere acest lucru…si pe buna dreptate! Insa nu am lasat raspunsul la aceasta  nelamurire sa  apara in urma unui sondaj facut aici pe blog sau oriunde pe Internet, si nici nu m-am hazardat sa caut informatii
privitoare la aceasta problematica pe Google, ci m-am avantat in a cauta de una singura….raspunsul si concluzia! Nu-mi ramanea de facut decat sa gasesc momentul prielnic pentru a plasa acest subiect in conversatiile pe care le aveam…cu diversi! Mai apoi mi-am dat seama ca eu n-as vrea sa stiu chiar parerea oricui, si ca, de fapt, as prefera o abordare mai sistematica a fenomenului. M-am pus pe treaba, si am facut intradevar o munca de cercetare serioasa, ca sa nu mai zic…adevarate dezbateri intre grupuri
disociate, culmea, din acelasi grup, chiar din cauza acestei teme. Si cum interlocutorii mei nu sunt niste oarecare, variantele de raspunsuri si concluziile rezultate din acestea erau dintr-o paleta foarte larga de conceptii. Care mai de care opina despre provenienta acestei indarjiri cu care s-a trezit (pur si simplu), intr-o zi romanul! Sau despre ingeniozitatea combinata de-a dreptul genial cu nerusinarea, atunci cand vine vorba despre actiuni sau fapte “neregulamentare”. Si nu mi-a luat mult sa-mi  dau seama ca fiecare dintre ei avea dreptate, fiecare ipoteza era plauzibila pentru concluzia de la care pornisem…si fiecare
demonstratie, chiar daca realizata altfel, conducea la acelasi rezultat.

Ne mai intrebam oare de unde ni se trag locurile inaintase la analfabetism in lume, raportat la numarul de locuitori! Parca se potrivesc “ca nuca in perete” cu cele ale premiantilor, medaliati olimpic pentru concursurile de matematica, fizica si informatica. Pentru mine cel putin e cam pestrit peisajul din punctul asta de vedere. E cel putin bizar cum in liceele de renume de oriunde din tara sunt alaturati copii cu o provenienta modesta, dar care isi doresc sa reuseasca in viata si sunt dedicati invataturii, cu cei
de provenienta “burghezo-moderna”, care au buzunarele doldora de telefoane mobile, bani si trabucuri de sute de euro, de la frageda varsta de 15 ani, iar ocupatia lor este alcatuita din cu totul altceva decat invatatura. Nu mai facem acum analiza prin care a ajuns fiecare categorie in locul unde este (adica in liceu), pentru ca toata lumea cunoaste sistemul. Nu pun in discutie aici invatamantul romanesc, pentru ca n-ar avea rost si nici n-as rezolva nimic, ci doar incerc sa definesc datele problemei. Iar problema despre care eu mi-am propus sa cercetez are inceputul si in aceste inadvertente majore care se regasesc in societatea romaneasca. Asociem modestia cu bogatia tocmai pentru a induce din copliarie ideea de inferioritate/superioritate. E un fel de a spune (al celor bogati si aroganti) ca cei care sunt altfel nu-i vor ajunge niciodata, asa ca nici macar nu ar mai trebui sa incerce. E felul lor de a demonstra ca
supravietuiesc! Spun modestia, pentru ca saracia nici macar nu se mai ia in calcul. Rare sun cazurile in care mai intalnesti copii care sa provina din familii sarace si sa fie scolarizati; iar acei oameni (atat copii cat si parintii) sunt de admirat, in sensul adevarat al cuvantului. Avand in vedere cele scrise mai sus, nu e de mirare ca suntem pusi in situatii penibile din punct de vedere politic, economic, diplomatic, mediatic, publicistic, poate chiar si social de catre mai marii nostrii reprezentanti. Ne punem singuri
streangul lasand o pleiada de actori prosti sa joace in filmul vietii noastre. Dar am ajuns vremurile in care nu noi facem jocurile, ci doar suntem lasati sa credem ca le-am face. Si resemnati, nu putem decat sa ne impacam cu ideea. Au trecut vremurile democratiei, asa cum a trecut vremea in care dreptatea se facea cu bomba atomica. Tot ce-a fost mai frumos a trecut…Nu ader la paradisiaca ideologie a
Noii Ordini Mondiale, insa consider ca ceva dubios tot se intampla. Momentan nu va spun ce cred eu, ca sa nu va sperii prea tare, nu de alta!

Romania, cel putin, e in plin sezon al contradictiilor. Si ma refer aici exact la subiectul abordat, nu la aspectele sociale de suprafata, gen : arestare lui Gigi Becali sau a suitei de arbitrii din fotbalul romanesc, urmarirea si anihilarea clanurilor mafiote, s.a.m.d. Practic nu realizam (pentru cei care nu cunosc) sau nu ne mai amintim – atat de bine am invatat (pentru cei care cunosc) ca suntem din ce in ce mai
aproape de o punere in scena a teoriei formelor fara fond, a lui Titu Maiorescu. Visele pe care si le-au facut unii romani de indata ce au dobandite (asa-zisa) libertate, se pare ca nu prea s-au potrivit cu cele ale celor care isi facusera deja agenda … de “vise”. Si cand doi se bate, sau doua vise se bat….castiga cel mai puternic (plasat)- autoritar (cu sustinere majoritara)-…-…stiti voi…destule…Am fost pusa in situatia de a descoperi persoane care au trait astfel de drame. Persoane care n-au avut nicio legatura cu nimic rau si n-au facut nimic rau, dar care au ajuns sa fie asasinati de sistem. Insa au stiut sa se reinventeze si sa se accepte asa cum sunt, cautandu-si un alt drum, diferit de cel care le-a fost negat.

Nici n-as vrea sa imi imaginez vreodata ce este in sufletul celor care mi-au dezvaluit povestile lor de viata. N-as vrea sa stiu cum este sa te resemnezi dupa o casnicie ratata, si in incercarea de a te reinventa si a-ti regasi locul in lume, sa emigrezi pentru a munci pe branci pentru un fiu netrebnic, care nici macar prin buna purtare si rezultate normale si acceptabile la invatatura nu te poate recompensa. Refuz sa ma gandesc ca exemplul de adolescent pe care eu il repudiez, este un tipar in intreaga tara. Refuz sa cred ca exista copii-maturi (va rog sa-mi permiteti jocul asta de cuvinte) care pur si simplu sa sfideze ceea ce se intampla in jurul lor, si sa creada ca pot cere de la viata (prin intermediul parintilor, pentru ca lor le este inca lene sa incerce sa faca ceva pe cont propriu) orice. Copii care la doar 18 ani, fac curse si “cerculete” pe zapada sau iarba cu masini “olimplice”…copii care vor cu ardoare si ajung sa si aiba, orice lucru pe care practic nu si l-ar permite…copii care renunta la studii (ba chiar si la cele obligatorii) pentru ca nu mai vad rostul acesti pierderi de timp; ei au lumea la picioare si pentru ei lucreaza alte “rotite”…copii care nu gasesc distractiv decat sa se imbete la limita intrarii in coma, sa fumeze si eventual sa-si gaseasca companie la alegere… Cunoasteti tipologia? Ati intalnit-o? Nu-i asa ca v-a incantat la culme? Da….si pe mine…. Cunosc si reversul medaliei…si il consider chiar mai crud. N-as vrea sa fiu in pielea persoanei care si-a facut un scop in viata din a reusi, tocmai pentru ca a observat in ochii parintilor neputinta si
groaza ca nu reusesc sa o scoata la capat cu absolut nimic. Nu vreau sa stiu: cat este de greu sa renunti la scoala exact atunci cand inca nu stii in ce sens vrei sa te formezi…cum este de descurajator sa pleci singur intr-o tara straina…cat este de crunt sa fi subjugat ca un sclav, pentru bani, la o varsta la care n-ar trebui sa stii de ce si pentru ce se fac banii…n-as vrea sa stiu… Si toate astea pentru ca atunci cand te intorci acasa, sa te simti si sa arati demn: sa ai o masina care sa egaleze “olimpica” celui intretinut si limuzina bogatasului…sa pornesti de la egalitate. Pentru ca practic, pentru cine nu a observat o bila neagra, asta este nazuinta romanului: sa fie privit ca de la egal la egal, nu sa aiba mai mult…

Eu zic ca toate acestea bat de departe: “My super 16″, “Cribs”….si ce mai vreti voi! Ai nostri stau in cocioabe, dar fac mii de euro cu lejeritate (si cu carca, cel mai probabil, in majoritatea cazurilor), au masini ce le egaleaza pe ale celor care isi mai permit si garaje……si stiti voi mai departe…

Voi ce credeti?…ca tare sunt curioasa…

Sperante?

Ce poti sa faci cand nu mai crezi?

Alegi sa te lamentezi pastrandu-ti speranta ca este doar o pasa proasta sau te orientezi spre alte taramuri? Cand esti dezamagit de cam tot ce pana in acel punct iti parea benefic si fabulos, cresti. Cresti ca sa poti sa supravietuiesti. In viata ni se vor intampla  multe lucruri frumoase, atata timp cat stim sa trecem cu bine de cele “urate”. Asa inveti!

Ce poti sa zici cand nu mai ai ce?

Este poate cea mai delicata situatie zic eu, pentru ca esti pus sa alegi intre a te abtine consternat si a tacea resemnat ( preferabil ar fi ca cele doua stari sa fie complementare).  Pe de alta parte, este si cea mai interesanta situatie, pentru ca astfel ai sansa sa realizezi ca esti cu “un cap” (in alte sfere) peste personajele care te-au sicanat. Si e mult mai bine asa…

Ce poti sa simti cand nu mai poti?…si cand neputinta nu vine din faptul ca tu nu mai vrei, sau ca nu oferi ca sa poti pretinde?…adica totul e scrum!

Maturi cu atentie si o iei de la capat; in incercarea de a nu mai permite atata mizerie. Ba chiar, daca vrei sa te distrezi, faci ca in filmele americane si arunci cenusa stransa in bataia vantului (pe mare sau pe ocean), pentru a te asigura ca nu va renaste vreodata. Si gata, ai scapat!

Cat poti sa astepti?….si pentru ce?…cand mintea iti spune ca totul trebuie sa fie aici si acum…

Nu e bine sa traiesti nici in trecut, ca sa-ti simti sufletul impacat….dar nici sa te ancorezi intr-un viitor care e doar in mintea ta.  Detasarea fata de anumite experiente si evenimente care ne marcheaza este foarte foarte importanta…

Incepi sa te gandesti la un alt drum…Metamorfoza poate dezvalui ceea ce de mult stiai ca se ascunde in tine!