Fără ceară…

“Lectia cea mai insemnata pe care omul o poate invata de la viata nu este ca durerea nu exista in lume, dar ca atarna de noi sa o folosim si ca o putem transforma in bucurie.” Tagore

…cat se poate de adevarat!!! Insa problema e ca unii suporta mai greu durerea si culmea, tot lor, le este foarte greu sa ajunga la bucurie…adica sa treaca peste durere. Si eu ma aflu printre EI…Doare…si doare…si tot asa…dar tot voi rezista. Este de-a dreptul uimitor cat de mult poate suporta mintea si inima omului. Si ale mele au suportat, suporta si vor suporta cu brio…sper eu! Ce este mai rau e ca ma enerveaza si ma raneste orice dezamagire mai mult decat ar trebui. Poate am o predispozitie in a dramatiza! Asta pentru ca probabil inca nu am invatat sa ”recunosc” persoanele pe care merita sa le apreciezi si in care poti sa-ti pui increderea. Insa ma linisteste si ma bucura gandul ca mai exista cateva persoane care nu ma dezamagesc, la care stiu ca pot sa apelez de fiecare data cand am nevoie si care ma echilibreaza. Lor le multumesc ca exista..si tot pe ei ii iubesc mult, poate mai mult decat stiu sau vor sa creada ei.
Durerea…un cuvant cu atatea conotatii cat populatia globului. De aceea, niciodata nu vom putea intelege durerea altei persoane…poate decat in linii mari. Esential ar fi sa incercam in prima faza sa ne clarificam noua problemele…in sensul ca am face bine daca ne-am lua ragazul necesar pentru a ne putea analiza si a constientiza propriile dureri, inainte de a asculta tragediile altora. Eu mi-am analizat de nenumarate ori ranile, singura problema cu care ma confrunt mereu este aceea ca ranile refuza sa se cicatrizeze si sa dispara. Se incapataneaza sa persiste…Din aceasta cauza, in ultima perioada am inceput sa-mi neg mie insami existenta acestor rani…insa niciun rezultat. Cu noi lovituri, vechile rani provoaca dureri si mai groaznice…Totul se petrece dupa principiul cauza – efect…actiune – reactiune… Astfel, am devenit pe nesimtite o persoana care prefera sa-si ascunda sentimentele fata de ceilalti, careia ii place sa stea inchisa in propria lume si pe care ceilalti o considera superficiala si indiferenta la ceea ce se intampla in jurul ei!
Da…chiar asa sunt…rea…cu toate ca imi e atat de greu sa o spun incat imi vine sa plang…sunt rea! Mie nu imi e greu cu mine, insa pentru altii sunt respingatoare din acest punct de vedere. Si ma deranjeaza asta! Mie nu mi-a placut niciodata sa fac in asa fel incat sa multumesc pe toata lumea…si nici nu o voi face niciodata; compromisurile neavand loc in atitudinea mea.  Astazi mi s-a spus (si pe buna dreptate) ca tot ce fac are un scop ascuns…ca orice actiune a mea are un anumit interes. Asta nu stiu dace este adevarat, insa mi-a dat de gandit. Dar la naiba…cine nu actioneaza cu interese…!?!
De ce sunt asa!?!…Oare voi putea sa-mi clarific vreodata aceasta problema…sau va fi cineva in stare sa ma ajute sa o fac si sa ma schimb? Insa cu totii ne luptam din rasputeri sa schimbam intr-un fel sau altul starea de puritate ce ne-a fost daruita la creatie. Avem si de ce! In mizeria in care ne scaldam la aceasta ora, o persoana 100% pura ar avea acelasi destin pe care il au fluturii : frumuseti care traiesc doar o zi pe pamant…Abia astept ziua in care imi va darui si
mie…cineva…aripi…si va reusi sa vada tot ce e bun in mine, nestingherit de umbra ce ne urmareste pe fiecare! Poate
pana atunci voi reusi sa ma modelez…in sensul ca voi incerca sa-mi filtrez mai putin sentimentele si actiunile. Nu ca am actionat si as actiona altfel decat as simti si as vrea, ca toata lumea sa creada ca sunt altfel, ci pentru ca imi este foarte greu uneori sa-mi arat adevaratele intentii si sentimente din teama de a nu fi ranita…si in consecinta de a nu suferi. Nu e nevoie decat de 1 gram de nesiguranta si o alta parte din mine preia fraiele actiunilor mele si parca e un fel de vames al gandurilor mele…asta trece…asta nu…in locul lui vei zice altceva…si tot asa. Ciudat, ai putea spune, dar
chiar asa este. Este exact acel luptator pe care noi il producem in sufletele noastre si care ne ajuta sa ne schimbam (sau chiar ne schimba), ne ingradeste puritatea si ne face (ce sa zicem!) puternici.Dar oare chiar asa suntem?! Unii pe altii ne vedem puternici, insa de fapt nu suntem…deloc. Eu nu ma simt puternica, tocmai din aceasta cauza…nu ma simt eu. Am senzatia ca ma ascund si fug de dragostea celor din jur, ca un fluture in agonie care se ascunde si fuge
de o ploaie cotropitoare. Ma bucur macar ca am curajul sa recunosc asemenea chestiuni.

Si uite ca uneori mai ajungem si la bucurii…micile bucurii care ne fac viata mai dulce. Atat de mici ca te fac sa te intrebi cum de au reusit sa puna in umbra marile probleme! Ei bine…se poate! Exact cum esentele tari se pastreaza in
recipiente mici, asa micile bucurii inglobeaza sentimente coplesitoare…la care rar avem acces. Asta pentru ca suntem obisnuiti sa ne dedicam marea majoritate a timpului pentru rezolvarea problemelor pe care nu le putem lasa in urma, in loc sa ne luam timp pentru a observa multitudinea lucrurilor de care ne putem bucura. Mi se pare ciudat ca tocmai eu am asemenea marturisiri, critice in mare parte…cand de fapt nici eu nu pot sa-mi urmez sfaturile. De ce m-am obisnuit sa vad lumea in alb si negru?!Se pare ca doar visele au mai ramas sa-mi coloreze viata. Visele care imi umplu somnul(in mare parte)…si acelea ca eu ma voi schimba (sau elibera) si lumea mea se va colora.
As mai avea multe de marturisit, de fapt de scris, insa nu cred ca imi face nici mie prea bine asta – imi trezeste sentimente ciudate si amintiri neplacute. Si cred ca te-am cam plictisit si pe tine. Insa cu siguranta daca ai reusit sa citesti aceste randuri ale mele, ai aflat ce e in sufletul meu in momentul de fata, deci nu ti le-am trimis degeaba…esti o
persoana importanta pentru mine……si poate tin la tine mai mult decat vrei sa crezi, pentru ca eu nu stiu cum sa o arat. Asa ca daca te lasa inima, urmatoarea data cand ma vei vedea te-as ruga sa ma strangi tare in brate…am nevoie de asta mai mult decat de aer…
                        Fara ceara,
                                      Monica

Septembrie 2005…nici mie nu-mi vine sa cred cat de actual e ce am scris acum mai bine de 5 ani.

Atat…nimic mai mult

S-a activat in mine scutul si inca nu stiu daca sa ma bucur de protectia lui sau sa ma pregatesc  temeinic pentru a-l distruge. De cele mai multe ori  avem in spatele scutului o a doua viata interioara, una mai curata, mai tumultoasa si mai sincera decat a personajului pe care trebuie sa il interpretam in societate. Cu framantari,intrebari,renuntari si plecari spre noi redute,cu tristeti…si cu …lacrimi ce nu se vor vazute … Pentru ca, sa fim sinceri, niciodata nu vom putea spune ca ceea ce afisam pentru cei din jurul nostru ne reprezinta in proportie de 100%. Si acest lucru face parte, din pacate,din  drama pe care ne-o asumam in calitate de oameni . Nu pretind nimanui sa inteleaga de ce in anumite situatii pot fi indiferenta si rece ca gheata, iar in altele prea sensibila pentru a-mi tine lacrimile. Insa nici nu vreau sa fiu gresit perceputa pentru modalitatea in care aleg sa-mi manifest trairile, oricum, in mine este altceva! Calmul lipsit de dispret si demnitatea lipsita de sfidare cu care consider ca raspund mai tuturor atacurilor, reusesc sa imprime asupra celorlalti un sentiment de iritare si parca mai mult ii incita impotriva mea…

“Uneori, sunt de ajuns vintul si soarele ca absentele sa ma doara”. Aveam impresia ca m-am obisnuit cu procesul prin care trece sufletul cand trebuie sa accepte o noua resemnare, o noua pierdere…Dar nu, trebuie din nou sa construiesc in mine motivatia pentru a invinge aceasta tristete si pentru a ma convinge ca mai vreau si mai pot iubi. ”Dar de ce simt ca nu mai pot iubi din nou?Poate pentru ca dupa o mare iubire urmeaza intotdeauna o mare negatie.Justa in opinia mea.Nu poti iubi enorm azi si mane sa ai acelasi sentiment dar pentru altcineva.Si atunci vine si ea melancolia..”

Citate din Scrisori imaginare- Octavian Paler

Aproape liniste…

Ma intorc la scris de dragul si dorul de a scrie, pentru a regasi sentimentul de confort al propriilor ganduri atunci cand nimeni nu intreaba asa cum ar trebui un lucru aparent banal…”Ce faci?”. Nu am mai scris tocmai pentru ca fara voia mea am dat la schimb scrisul pentru fericire…si nu regret ca s-a intamplat asa. Cu siguranta nu as da inapoi ce am acum pentru ideea de a scrie din nou . Acum stiu ca vreau sa-mi simt trairile, nu sa-mi traiesc scrisul. Si am ajuns la concluzia ca este cat se poate de adevarat…” trebuie sa fi trist sa poti scrie asa frumos”… Liniste, destula liniste cat sa poti vorbi cu tine… Nu intelege gresit, nu tacere! Tacerea este grea, apasatoare si te macina. Tacerea nu o vrei si nu o cauti, o ai doar cand gresesti. Linistea, in schimb o chemi, te tulbura si te patrunde pana reuseste sa te aseze…in tine! Si ce placuta este linistea, momentul in care inchizi ochii si totul se opreste, pentru tine, pentru ca tu asa vrei si asa simti. Fara nici cea mai mica intentie sau dorinta in acest sens, peste noapte mi-am chemat linistea…aveam nevoie de ea fara sa-mi dau seama. Si m-am trezit intr-o zi deosebit de ciudata si ciudat de deosebita. Genul acela de zi in care esti singur si e placut, e liniste si e placut, e frig afara si e placut, nu se intampla nimic…si e placut! Nu ma deranjeaza nimic in jurul meu, dar in mine sunt prea multe care striga, iar eu nu vreau sa cer ajutorul si nici nu ma plang nimanui. Prefer sa raman in liniste, doar sa vorbesc cu mine….sa-mi amintesc cine sunt! Sa vad daca mai sunt….si cum mai sunt, sa ma gandesc la ce am de facut!

Altceva…

Se face prea mult timp de când n-am mai scris aici…prea mult! Dar în seara asta nu pot să trec peste moment fără să mă exprim. Am avut ieri una din cele mai frumoase zile din acest an…iar cireaşa de pe tort a fost concertul Direcţia 5 la care am participat seara.

După mai bine de un an am reuşit să ajung din nou la un concert Direcţia 5! Nu mă mândresc cu această performanţă pentru că mă declar fan al lor şi ar fi trebuit să îi văd ceva mai des, însă circumstanţele nu mi-au fost favorabile…ca să zic aşa. Întamplarea a făcut să am la acest concert, acelaşi loc pe care l-am avut  la ultimul concert al lor la care luasem parte, tot la TNB. De altfel un loc foarte, foarte bun, din care am avut o perspectivă bună a zonei de scenă pe care o acoperea trupa dar mai ales din care l-am putut observa îndeaproape pe fantasticul Nicu Dămălan performând. Şi nu încape îndoială că observându-l, vei simţi muzica altfel…Direcţia 5 sunt altfel, întotdeauna altceva…

M-am dus la concert cu zâmbetul pe buze şi cu cea mai pură bucurie în suflet, precum un copil care ştie că urmează să ajungă în cel mai mare magazine de jucării de unde îşi va alege exact ceea ce îşi doreşte. Şi m-am ales exact cu ceea ce îmi doream…şi mă aşteptam să primesc! Trecând peste toate aspectele tehnice fără de cusur, de asemenea, nu ai cum să nu te conectezi la muzica şi la sentimentele pe care ei încearcă să le transmită. Fără îndoială sunt cea mai complexă şi completă formaţie din muzica românească.  Dar mai bine vă las să ghiciţi cum a fost din cateva fotografii…

This slideshow requires JavaScript.

Come back…

Dupa o indelungata perioada de absenta, iata ca a venit momentul sa mi se limpezeasca si mie gandurile indeajuns de mult incat sa ma pot exprima asa cum trebuie, si in principal, sa am si timp pentru asa ceva. Nu pretind ca sunt ocupata pana peste cap, insa incerc sa folosesc timpul pretios pe care il am la dispozitie in intreprinderea unor activitati care nu numai sa ma distreze, ci sa ma si ajute in dezvoltarea personala. Cine ma cunoaste stie la ce ma refer !

S-au intamplat atat de multe in tot acest timp, incat nici nu stiu de unde sa incep… Dar vor mai fi posturi in care sa iau fiecare intamplare remarcabila si sa o abordez, promit! De fapt cel mai bun inceput pentru orice ar fi acela ca acum mai presus decat oricand am realizat cat de mult m-am schimbat; de fapt am simtit cat de mult m-am schimbat. Si cat de mult am asteptat aceasta schimbare….! Si cat de mult m-a costat…! Dar la urma urmei, acest aspect nici nu mai conteaza, absolut deloc. In momentul in care savurezi o minunata reteta a unui bucatar priceput, in momentul in care porti cu gratie o creatie fantastica a unui designer modern, in momentul in care te bucuri de privelistea pe care ti-o ofera poposirea pe un varf de munte…nu te mai intrebi cu ce efort s-a realizat si ce costuri a implicat totul. You simply…enjoy the moment! Nu-i asa?!? Se aplica si in cazul de fata.

Ce ma mira foarte tare este faptul ca pe masura ce imi dau seama si constientizez din ce in ce mai mult cum si ce sunt eu, incep sa ii dispretuiesc pe cei din jur. Si spun asta fara cea mai mica urma de regret. Da, sunt de o modestie rara! Dar cred ca v-ati dat seama deja pana acum, dat fiind ca cel mai mult si mai mult imi place sa critic. E de mentionat insa ca in principal critica se indreapta spre mine si spre ceea ce fac eu, mai apoi vizandu-i pe ceilalti. Nu pot sa ma impac cu ideea ca cei din jurul meu sunt asa cum sunt si fac ceea ce fac cu buna vointa si stiinta…nu pot! Tuturora le place sa minta, toti privesc orice relatie din perspectiva din care ar putea obtine vreun avantaj, majoritatea spun ceva dar gandesc in mod radical diferit…s-au artificializat in mare masura! Nu suport si nu voi suporta niciodata minciuna, nu ma folosesc de asa ceva si nu o prefer nici chiar in situatiile in care (asa cum am mai auzit) face cat 1000 de adevaruri. Nu face deloc, pentru ca te priveaza de o informatie de care tu ai fi avut mare nevoie la momentul respectiv. Ma infurie foarte tare ipocrizia celor care-si gasesc un sprijin solid in minciuni si a celor care prefera sa se foloseasca de minciuni pe jumatate adevarate, sau adevaruri pe jumatate mintite, ca sa o scoata la capat intr-un fel care sa nu le aduca vreun prejudiciu si sa nu ii discrediteze cumva. La limita absurditatii mi se par cei care nevrand sa se hotarasca in ce tabara se inscriu, mincinosi sau ne-mincinosi, abordeaza varianta de a se sustrage vreunei precizari care sa aiba legatura cu ceea ce ar avea de comunicat. Pe scurt, n-am spus nimic, nici da nici nu, deci n-am nicio legatura, deci nu pot fi acuzat de nimic. Prin urmare, un gen de neutralitate foarte foarte avantajoasa si deloc riscanta. E mult mai bine sa faci pe prostul si sa bagi capul in nisip ca strutul decat sa spui lucrurilor pe nume si sa iti asumi consecintele, indiferent care ar fi acestea.  Sa-mi fie cu iertare, n-am vrut sa transform acest post intr-un manifest  anti-minciuna, dar asta mi-a cam iesit! Cred ca pot pune acest fapt pe seama tensiunilor si frustrarilor pe care le-am acumulat in privinta aceasta. Mi-am amintit in timp ce incercam sa domolesc furtuna de ganduri ce s-a iscat in creierul meu pe aceasta tema, de un proverb unguresc foarte elocvent in situatia pe care cu vehementa am prezentat-o, si anume: “Omului i s-a dat o limba cu care sa poata vorbi si cuvinte cu care sa poata sa isi ascunda gandurile. ” Si cam asta fac majoritatea celor cu care eu interactionez. Am tendinta, gresita poate, de a generaliza. Dar cred ca sunt destul de aproape de adevar cu ceea ce spun. Multi folosesc aceleasi clisee in conversatiile pe care le au cu diversi, aceleasi abordari, aceleasi gesturi, aceleasi “spontaneitati”, aceleasi trucuri….chiar daca totul este nou, va decurge dupa un scenariu bine determinat. Determinarea vine din partea personalitatii alfa care se contureaza dintre cele angrenate in situatie. Iar dominatia care indica personalitatea alfa se rezuma la puterea mai mare de disimulare si minciuna, adica de teatru! Culmea, inocenta, sinceritatea si naivitatea nu au sansa sa razbata in aceasta confruntare Este imposibil de descris sentimentul pe care il incerci cand ai de-a face cu asa ceva. Sau mai bine spus, cand descoperi ca asa a fost. Am incercat recent asa ceva, si este putin spus ca a fost neplacut. Dar, ma resemnez cu gandul ca a fost o lectie in plus. Sau cel putin asta a fost incurajarea cu care mi-a ridicat moralul un bun prieten. O lectie cu doua parti, pentru ca “oricum ai taia, orice lucru are doua fete”, de “asa nu” si “bravo tie”! Intotdeauna  ma bucur cand ajung in punctual in care pun in balanta ceea ce fac altii si ceea ce fac eu intr-o anumita situatie. Pentru ca eu stiu ca nu voi minti niciodata (chiar daca multa lumea va crede ca bravez), nu voi putea denatura prin vorbe propriile-mi ganduri, voi simti de fiecare data altfel si voi spune ce simt, voi crede de fiecare data altfel si voi spune lucrurilor pe nume…nu ma voi ascunde. Si poti vedea asta in ochii mei daca nu ma crezi….bine, cine poate :p! Am credinta ca ochii nu mint niciodata, dar ca ne este foarte greu sa ii citim pe ceilalti in acest fel. De cele mai multe ori, ne trebuie o viata pentru a invata sa facem asta.

Tu te ascunzi? Cum te deghizezi si de ce?

Minte-ma frumos……

Momente de ratacire

Starea febrila care m-a dominat aproape toata ziua pare sa se incapataneze sa-mi rapeasca si somnul in aceasta seara(aka seara trecuta). Asta imi acorda ragazul de a scrie cateva randuri si pentru coltul meu de confesiuni, pe care in ultima perioada l-am cam neglijat. Dar nu cu intentie, ci pur si simplu pentru ca ceea ce gandesc se desfasoara mult prea rapid pentru a putea fi organizat.

Uitasem cat de neplacut si incomfortabil este sa ai febra, si sa-ti simti intreg corpul ca dupa o bataie cu 100 de bate. Uitasem cum pot sa ma plang, in cel mai infantil fel posibil. Uitasem cum e sa observi ingrijorarea de pe chipurile celor din jur, sa te simti vulnerabil. Dar e incurajator, pentru ca in felul asta realizezi ca le pasa. Undeva, acolo in tine, stii prea bine asta, dar o reasigurare nu-ti strica niciodata.

Observ in ultima perioada ca marea majoritate a oamenilor cred ca sunt in pozitia care le ofera posibilitatea de a emite judecati general valabile privitoare la umanitate, conditia sau viata altor persoane. Cei mai interesanti sunt cei care vor ca parerea lor sa fi ad literam preluata si adoptata de catre “simpatizanti”. Si daca nu esti cu ei, esti vai de capul tau! Expunerea unei pareri proprii si personale consider ca ar trebui sa ramana undeva la nivelul unei destainuiri, nimic mai simplu, si nu sa faca titlul unui protest care se lupta din rasputeri sa intre in creierul slab dezvoltat al ascultatorului/privitorului/cititiorului. Indarjirea cu care se practica impunerea unui anumit punct de vedere ar trebui considerata o mare nesimtire. Dar cum foarte putina lume bifeaza la capitolul bune maniere si bun simt, nici in cazul sesizarii nesimtirii nu ne putem astepta la un numar mai mare de observatori. Ma revolta lejeritatea cu care unii relateaza si comenteaza pe marginea unui subiect care nu a avut nici cea mai mica tangenta cu propria existenta. Ignoranta pe care singuri o demasca este izbitoare. Se pot vedea foarte usor cateva detalii semnificative despre persoana in cauza: frustrari puternice, vise neimplinite, necunoasterea sinelui si a lumii inconjuratoare. Importanta pe care si-o acorda din oficiu nu este decat o modalitate de incurajare, pentru a se asigura ca “iesirea” va decurge bine. Aceasta, consider eu, este una dintre principalele cutume ale omenirii. Nu cred ca va veni vreodata vremea in care sa realizeze fiecare dintre noi, ca acea cale spre bine este posibila doar prin simplul gest de intoarcere la sine! Suntem prea ocupati cu razboaiele, criza mondiala ne-a facut si mai circumspecti, virusii biologici ne deruteaza din ce in ce mai mult, copii sunt inca sclavi, tiganii au regate peste tot in lume, si colac peste pupaza, ca sa ma exprim asa, U.S.A pazeste lumea! Chiar asa!?! Dar deja abordez un subiect banal pentru persoanele care au habar pe ce lume traiesc.

Anunta-ma cand te trezesti…sa-mi spui cat de frumos ai visat… Dar inainte verifica, vezi daca esti tot tu!

De ce unii au cosmaruri groaznice din care si-ar dori sa se trezeasca, insa sunt neputinciosi, pe cand altii viseaza frumos la propria persoana si viziune asupra lumii? Pentru ca unora le circula gandurile prin cap cu viteza luminii, iar altora precum trenurile jalnicului CFR. Marea masa a populatiei a fost automatizata! La prima vedere pare o reusita mult asteptata, o modalitate de a realiza mai mult, mai bine si mai repede. Dar este trist, cand stai si te gandesti ca aceasta automatizare a afectat iremediabil creierul uman. Nici macar nu mai incearca sa-si descopere capacitatile extrasenzoriale, nici macar nu se incred intr-o legatura care poate avea mai multe implicatii decat cele faptice, nici macar nu mai vorbesc cu propria persoana – refuza sa-si asculte eul interior! As putea spune ca in scurt timp, omul isi va dovedi inutilitatea pe aceasta planeta. De fapt, cam asta este cauza ratacirii pe care o traim in ziua de azi, incercarea nereusita de a redescoperi rolul si scopul nostru, in general. Dar pentru ca nu avem o viziune de ansamblu, nu vom fi nici macar pe aproape de a afla acest detaliu!

Posibil sa delirez, avand in vedere ca mi-a revenit din nou fericita temperatura de 39.8 C, deci aveti mare grija cum cititi ce am scris ! Cel mai bine e sa ma opresc aici pentru ca abia mai nimeresc corect tastatura din cauza frisoanelor…

Music/love mood…

Intotdeauna am fost intr-o permanenta dilema in ceea ce priveste modul in care este indicat sa iti traiesti viata, sa iei decizii, sa actionezi, sa simti, sa speri si sa vrei! De parca totul trebuie sa se petreaca dupa anumite reguli, ca si in cazul unei bombe cu ceas care urmeaza sa fie dezamorsata. Daca nu se petrece totul conform procedurilor prestabilite si daca nu se taie firul corect….bum – a explodat, si totul s-a spulberat!

Am incercat destula vreme senzatia radicalitatii pure; aceea a unor extreme precise si bine definite, intre care sa oscilezi fara nicio alta posibilitate de alegere. Si intr-un fel sau altul inca mai pastrez in unele situatii aceasta abordare, care spre mirarea mea este mult mai benefica decat oricare alta…cel putin in ceea ce ma priveste! Dar parca totusi au aparut intre timp schimbari pe care nici eu nu le constientizez…inca. Au aparut dorinte pe care pana recent le renegam. Au aparut sperante in privinta unor lucruri pe care refuzam sa mi le imaginez. Au aparut noi nazuinte. Au aparut chiar si noi trairi, pe care nu mi le doream pana acum. Sunt altcineva…altcumva. Nu ma mai recunosc nici eu in unele momente. De unde atata dorinta de viata, de unde atata forta, de unde atat speranta, de unde atata incredere…? Din mine, si din orice ma inconjoara! Din dragostea pentru cai, si placerea de a calari. Din dragostea pentru munte, si placerea de a calatori. Din dorinta pentru sport, si placerea de a fi sanatoasa. Din dorinta pentru cultura, si placerea de a cunoaste. Din speranta regasirii prietenilor, si placerea de a simti pe cineva alaturi. Din speranta ca imi voi gasi un loc in lume, si increderea ca pot face diferenta.

Nu stiu cum se face dar mi-a revenit inspiratia, cu ocazia imensului curcubeu care a acoperit Bucurestiul astazi!

Music/love mood:

The heart wants what it wants – Darren Hayes … I always do the right thing!

Truly – Lionel Richie … Love will last forever!

It’s all your fault – Pink … Make up your mind cause it’s now or never!

Love Sex Magic – Ciara feat. Justin Timberlake … I bet that I can make you believe!

Rest Your Love On Me – The Bee Gees …. Maybe you don’t know me anymore than I know you!

Love etc. – Pet Shop Boy … Too much of everything is ever enough?

Te Busque – Nelly Furtado feat. Juanes … Needed an answer to end all my searching!

Thunder in my heart – Leo Sayer … There’s a fire inside my heart that I cannot explain.

One day in your life – Anastacia … Time makes me stronger.

Ed ero contentissimo – Tiziano Ferro … Ancora!Ancora!Ancora!

I dreamed you – Anastacia … It’s hard to explain, but when you know you know!

Gotta be somebody – Nickelback … I’ve been waiting for the real thing.

va urma….

Ploaia

Ceea ce a inceput aseara pe la ora 20:00 era exact ce asteptam. O astfel de vreme imi induce o stare extraordinar de buna. Furtuna care a pornit cu fulgere, trasnete si tunete serioase, a adus o ploaie in rafale care a facut un spectacol uimitor. Cred ca timp de aproximativ 20 de minute nu m-am putut desprinde de la a privi acest moment de gratie, pentru mine una, foarte foarte interesant. Din momentul in care am sesizat primul fulger, am renuntat la ceea ce faceam si m-am indreptat catre geam, l-am deschis, si m-am asezat pentru a ma bucura si a astepta… precum copii care inca isi pastreaza speranta, iar in seara de Ajun se aseaza la geam pentru a-l astepta pe Mos Craciun. Dar eu ce asteptam…? Si ce speram sa primesc? Poate exact ce am primit! O clipa de liniste si de pace interioara, care sa prilejuiasca faptul ca sunt in punctul in care pot spune ca sunt impacata cu mine insumi. Perdeaua fina si densa de ploaie, unduita de suflarea apriga a vantului crea in jur un haos generalizat. Copacii isi pierdeau forma si siguranta in bataia violenta a vantului, sensibilele alarme ale masinilor se agitau isteric la zguduirea trasnetului, oamenii agonizau in cautarea unui adapost care sa-i salveze din calea capriciilor naturii. Ma bucuram de priveslistea aranjata, ma bucuram de atmosfera creata, ma bucuram de mirosul viu al ploii, ma bucuram de stropii care-mi popseam pe corp, ma bucuram de vantul care-mi racorea spiritul, ma bucuram ca simteam … natura! Am tras aer in piept si am incercat sa-mi limpezesc gandurile. Am incercat sa fac abstractie de faptul ca as fi iesit imediat ce a inceput sa ploua: sa alerg, sa dansez, sa respir, sa rad, sa sarut, sa cant, sa visez in ploaie, daca as fi avut pe cineva langa mine. Cineva care sa vibreze cu aceeasi frecventa, cineva care sa simta si sa vada macar aproape de mine. Dar m-am adunat si mi-am amintit ca sunt singura, si ca ma pot bucura la fel de bine si asa… ca ma voi bucura altcumva….candva. Asta mi-a spotit vantul, dupa ce mi-a furat gandurile. Si chiar asa si este! Nu pledez pentru teoria “Me, Myself and I”, dar in mintea mea, nimic este mai bun decat cineva “de compromis”. Cred ca este vorba, intr-o anumita masura, si de respectul de sine; iar multi dintre noi nu mai au asa ceva in lista valorilor personale. Ploaia spala, si strazile mult prea prafuite ale Bucurestiului, si sufletele noastre ruginite!

De ce?

Cand esti acoperit si prilejuit de fericire timp de cateva clipe, poti fi convins ca in secunda urmatoare, intr-un fel sau altul, vei plati pentru asta! Totul se plateste….Si nu este vorba de justitia divina, este vorba de justitia sufleteasca! Pentru ca divinitatea, sau zeii, pedepsesc nedreptatea in ideea de a combate raul. Dar sufletul suporta rautatea si permite nedreptatea, tocmai pentru a nu se blama pe sine; astfel ajungand sa se condamne personal si irevocabil. Pentru cei care inca stiu ca pot fi sinceri – fara sa se gandeasca de doua ori – , verticali – fara sa aiba regrete – , onesti – fara sa simta frica – , si buni – fara sa-si ceara rasplata…este chiar imposibil macar sa incerce sa fie altcumva. Stiu si eu prea bine acest lucru … si stiu ca pot sa spun ceva atunci cand cred, pot sa fac ceva doar atunci cand simt, pot sa arat ceva cand si eu vad…dar, doar atunci.Pentru cine nu crede insa in aceste “baliverne”, cred ca nu mai exista cale de scapare. Imposibilitatea si conditionarea se transmit si aici. Nu poti avea pretentia ca vreuna dintre tabere sa cedeze, decat in situatii exceptionale. Rare sunt ocaziile in care poti intalni un sceptico-pesimist si un optimist convins sa se inteleaga. Iar eu asta nu inteleg!

De ce nu suntem capabili sa ii intelegem pe ceilalti? Sau chiar daca nu ii intelegem, de ce nu putem sa ii acceptam?…pentru ca la urma urmei, poate nici nu au nevoie de intelegerea noastra…Fiecare alege sa se exprime in felul in care simte ca o poate face mai bine. Nu este o alegere cu conotatii, ci doar cu implicatii publice. Iar parsivismul din noi ne face sa luam atitudine de fiecare data cand sesizam ca este ceva neconform cu regulile proprii.

Detest cu toata fiinta mea abordarea simplista a lumii si a vietii! Nu pot accepta compromisurile, pentru ca nu le inteleg rostul…nu pot accepta jumatatile de masura, pentru ca mie una, nu-mi ajung…nu pot accepta minciuna, pentru ca este cea mai buna dovada de rea-vointa (chiar daca neintentionat)….si nu pot accepta greselile, pentru ca nici mie nu-mi sunt permise! Ne aflam in permanenta intre doua extreme, bine si corect determinate, alb si negru, rau si bine, 0 si 1, intrare si iesire, dar multi nu sunt in stare sa-si asume acest lucru. Nu am mari asteptarii, pentru ca la o analiza mai atenta realizez ca multi nu sunt in stare sa-si asume propria persoana, dar au mari pretentii de la cei din jur. De parca cei din jur traiesc, cu, prin si pentru ei!

De ce intelegem totul gresit? De ce vrem sa ne laudam cu acceptarea homosexualitatii (lucru de altfel de neinteles in conceptia mea) cand nu suntem in stare sa ne analizam propriul comportament fata de ceilalti? De ce libertatea a devenit pentru fiecare dintre noi, lege proprie? De ce avem de la altii pretentiile pe care nici macar noi nu reusim sa le atingem? De ce vedem in ceilalti,pentru a le critica, propriile slabiciuni si defecte? De ce ranim fara sa ne pese, pentru ca nu avem alta solutie? Cumva trebuie platita propria incapacitate de altcineva? De ce ….?

Ceea ce nu traim la timp, nu traim niciodata.

Intotdeauna am avut incredere in ideea ca in cele din urma (fie dupa zbateri puternice si timp indelungat; fie mai mult decat firesc, atunci cand nu stii ce si de ce ti se intampla) viata iti da ce ii ceri! Nu degeaba auzim cat se poate de des: “”Ai grija ce iti doresti, candva vei avea parte de asa ceva!”". Ca si cum ar fi vorba despre faptul ca vei fi pus in fata celor mai groaznice cosmaruri…asa suna. Dar pentru multi s-a dovedit a fi asa, si n-au fost capabili sa-si descopere visele si sa-si infaptuiasca dorintele, avand la dispozitie ceea ce li s-a oferit. Chiar si in conditiile in care aveau instrumentele, contextul si pretextele necesare pentru a-si putea materializa visele, nu au putut realiza acest lucru. Frica de a vedea ca ceea ce isi imagineaza se poate transpune in realitate, a actionat precum un cosmar…de care, in mod natural, te sperii si fugi!

Iar acum sunt convinsa si mai mult de faptul ca iti poti pastra speranta! Nu face compromisuri si nu te multumi cu jumatati de masura, nu cauta pentru ca nu vei gasi, asteapta pentru ca vei avea….

Te-ai speriat…ai fugit deja?