De ce?

Cand esti acoperit si prilejuit de fericire timp de cateva clipe, poti fi convins ca in secunda urmatoare, intr-un fel sau altul, vei plati pentru asta! Totul se plateste….Si nu este vorba de justitia divina, este vorba de justitia sufleteasca! Pentru ca divinitatea, sau zeii, pedepsesc nedreptatea in ideea de a combate raul. Dar sufletul suporta rautatea si permite nedreptatea, tocmai pentru a nu se blama pe sine; astfel ajungand sa se condamne personal si irevocabil. Pentru cei care inca stiu ca pot fi sinceri – fara sa se gandeasca de doua ori – , verticali – fara sa aiba regrete – , onesti – fara sa simta frica – , si buni – fara sa-si ceara rasplata…este chiar imposibil macar sa incerce sa fie altcumva. Stiu si eu prea bine acest lucru … si stiu ca pot sa spun ceva atunci cand cred, pot sa fac ceva doar atunci cand simt, pot sa arat ceva cand si eu vad…dar, doar atunci.Pentru cine nu crede insa in aceste “baliverne”, cred ca nu mai exista cale de scapare. Imposibilitatea si conditionarea se transmit si aici. Nu poti avea pretentia ca vreuna dintre tabere sa cedeze, decat in situatii exceptionale. Rare sunt ocaziile in care poti intalni un sceptico-pesimist si un optimist convins sa se inteleaga. Iar eu asta nu inteleg!

De ce nu suntem capabili sa ii intelegem pe ceilalti? Sau chiar daca nu ii intelegem, de ce nu putem sa ii acceptam?…pentru ca la urma urmei, poate nici nu au nevoie de intelegerea noastra…Fiecare alege sa se exprime in felul in care simte ca o poate face mai bine. Nu este o alegere cu conotatii, ci doar cu implicatii publice. Iar parsivismul din noi ne face sa luam atitudine de fiecare data cand sesizam ca este ceva neconform cu regulile proprii.

Detest cu toata fiinta mea abordarea simplista a lumii si a vietii! Nu pot accepta compromisurile, pentru ca nu le inteleg rostul…nu pot accepta jumatatile de masura, pentru ca mie una, nu-mi ajung…nu pot accepta minciuna, pentru ca este cea mai buna dovada de rea-vointa (chiar daca neintentionat)….si nu pot accepta greselile, pentru ca nici mie nu-mi sunt permise! Ne aflam in permanenta intre doua extreme, bine si corect determinate, alb si negru, rau si bine, 0 si 1, intrare si iesire, dar multi nu sunt in stare sa-si asume acest lucru. Nu am mari asteptarii, pentru ca la o analiza mai atenta realizez ca multi nu sunt in stare sa-si asume propria persoana, dar au mari pretentii de la cei din jur. De parca cei din jur traiesc, cu, prin si pentru ei!

De ce intelegem totul gresit? De ce vrem sa ne laudam cu acceptarea homosexualitatii (lucru de altfel de neinteles in conceptia mea) cand nu suntem in stare sa ne analizam propriul comportament fata de ceilalti? De ce libertatea a devenit pentru fiecare dintre noi, lege proprie? De ce avem de la altii pretentiile pe care nici macar noi nu reusim sa le atingem? De ce vedem in ceilalti,pentru a le critica, propriile slabiciuni si defecte? De ce ranim fara sa ne pese, pentru ca nu avem alta solutie? Cumva trebuie platita propria incapacitate de altcineva? De ce ….?