Fără ceară…

“Lectia cea mai insemnata pe care omul o poate invata de la viata nu este ca durerea nu exista in lume, dar ca atarna de noi sa o folosim si ca o putem transforma in bucurie.” Tagore

…cat se poate de adevarat!!! Insa problema e ca unii suporta mai greu durerea si culmea, tot lor, le este foarte greu sa ajunga la bucurie…adica sa treaca peste durere. Si eu ma aflu printre EI…Doare…si doare…si tot asa…dar tot voi rezista. Este de-a dreptul uimitor cat de mult poate suporta mintea si inima omului. Si ale mele au suportat, suporta si vor suporta cu brio…sper eu! Ce este mai rau e ca ma enerveaza si ma raneste orice dezamagire mai mult decat ar trebui. Poate am o predispozitie in a dramatiza! Asta pentru ca probabil inca nu am invatat sa ”recunosc” persoanele pe care merita sa le apreciezi si in care poti sa-ti pui increderea. Insa ma linisteste si ma bucura gandul ca mai exista cateva persoane care nu ma dezamagesc, la care stiu ca pot sa apelez de fiecare data cand am nevoie si care ma echilibreaza. Lor le multumesc ca exista..si tot pe ei ii iubesc mult, poate mai mult decat stiu sau vor sa creada ei.
Durerea…un cuvant cu atatea conotatii cat populatia globului. De aceea, niciodata nu vom putea intelege durerea altei persoane…poate decat in linii mari. Esential ar fi sa incercam in prima faza sa ne clarificam noua problemele…in sensul ca am face bine daca ne-am lua ragazul necesar pentru a ne putea analiza si a constientiza propriile dureri, inainte de a asculta tragediile altora. Eu mi-am analizat de nenumarate ori ranile, singura problema cu care ma confrunt mereu este aceea ca ranile refuza sa se cicatrizeze si sa dispara. Se incapataneaza sa persiste…Din aceasta cauza, in ultima perioada am inceput sa-mi neg mie insami existenta acestor rani…insa niciun rezultat. Cu noi lovituri, vechile rani provoaca dureri si mai groaznice…Totul se petrece dupa principiul cauza – efect…actiune – reactiune… Astfel, am devenit pe nesimtite o persoana care prefera sa-si ascunda sentimentele fata de ceilalti, careia ii place sa stea inchisa in propria lume si pe care ceilalti o considera superficiala si indiferenta la ceea ce se intampla in jurul ei!
Da…chiar asa sunt…rea…cu toate ca imi e atat de greu sa o spun incat imi vine sa plang…sunt rea! Mie nu imi e greu cu mine, insa pentru altii sunt respingatoare din acest punct de vedere. Si ma deranjeaza asta! Mie nu mi-a placut niciodata sa fac in asa fel incat sa multumesc pe toata lumea…si nici nu o voi face niciodata; compromisurile neavand loc in atitudinea mea.  Astazi mi s-a spus (si pe buna dreptate) ca tot ce fac are un scop ascuns…ca orice actiune a mea are un anumit interes. Asta nu stiu dace este adevarat, insa mi-a dat de gandit. Dar la naiba…cine nu actioneaza cu interese…!?!
De ce sunt asa!?!…Oare voi putea sa-mi clarific vreodata aceasta problema…sau va fi cineva in stare sa ma ajute sa o fac si sa ma schimb? Insa cu totii ne luptam din rasputeri sa schimbam intr-un fel sau altul starea de puritate ce ne-a fost daruita la creatie. Avem si de ce! In mizeria in care ne scaldam la aceasta ora, o persoana 100% pura ar avea acelasi destin pe care il au fluturii : frumuseti care traiesc doar o zi pe pamant…Abia astept ziua in care imi va darui si
mie…cineva…aripi…si va reusi sa vada tot ce e bun in mine, nestingherit de umbra ce ne urmareste pe fiecare! Poate
pana atunci voi reusi sa ma modelez…in sensul ca voi incerca sa-mi filtrez mai putin sentimentele si actiunile. Nu ca am actionat si as actiona altfel decat as simti si as vrea, ca toata lumea sa creada ca sunt altfel, ci pentru ca imi este foarte greu uneori sa-mi arat adevaratele intentii si sentimente din teama de a nu fi ranita…si in consecinta de a nu suferi. Nu e nevoie decat de 1 gram de nesiguranta si o alta parte din mine preia fraiele actiunilor mele si parca e un fel de vames al gandurilor mele…asta trece…asta nu…in locul lui vei zice altceva…si tot asa. Ciudat, ai putea spune, dar
chiar asa este. Este exact acel luptator pe care noi il producem in sufletele noastre si care ne ajuta sa ne schimbam (sau chiar ne schimba), ne ingradeste puritatea si ne face (ce sa zicem!) puternici.Dar oare chiar asa suntem?! Unii pe altii ne vedem puternici, insa de fapt nu suntem…deloc. Eu nu ma simt puternica, tocmai din aceasta cauza…nu ma simt eu. Am senzatia ca ma ascund si fug de dragostea celor din jur, ca un fluture in agonie care se ascunde si fuge
de o ploaie cotropitoare. Ma bucur macar ca am curajul sa recunosc asemenea chestiuni.

Si uite ca uneori mai ajungem si la bucurii…micile bucurii care ne fac viata mai dulce. Atat de mici ca te fac sa te intrebi cum de au reusit sa puna in umbra marile probleme! Ei bine…se poate! Exact cum esentele tari se pastreaza in
recipiente mici, asa micile bucurii inglobeaza sentimente coplesitoare…la care rar avem acces. Asta pentru ca suntem obisnuiti sa ne dedicam marea majoritate a timpului pentru rezolvarea problemelor pe care nu le putem lasa in urma, in loc sa ne luam timp pentru a observa multitudinea lucrurilor de care ne putem bucura. Mi se pare ciudat ca tocmai eu am asemenea marturisiri, critice in mare parte…cand de fapt nici eu nu pot sa-mi urmez sfaturile. De ce m-am obisnuit sa vad lumea in alb si negru?!Se pare ca doar visele au mai ramas sa-mi coloreze viata. Visele care imi umplu somnul(in mare parte)…si acelea ca eu ma voi schimba (sau elibera) si lumea mea se va colora.
As mai avea multe de marturisit, de fapt de scris, insa nu cred ca imi face nici mie prea bine asta – imi trezeste sentimente ciudate si amintiri neplacute. Si cred ca te-am cam plictisit si pe tine. Insa cu siguranta daca ai reusit sa citesti aceste randuri ale mele, ai aflat ce e in sufletul meu in momentul de fata, deci nu ti le-am trimis degeaba…esti o
persoana importanta pentru mine……si poate tin la tine mai mult decat vrei sa crezi, pentru ca eu nu stiu cum sa o arat. Asa ca daca te lasa inima, urmatoarea data cand ma vei vedea te-as ruga sa ma strangi tare in brate…am nevoie de asta mai mult decat de aer…
                        Fara ceara,
                                      Monica

Septembrie 2005…nici mie nu-mi vine sa cred cat de actual e ce am scris acum mai bine de 5 ani.